În sufrageria mică şi încărcată e atât de linişte că mă aud respirând. Încerc să-mi aşez picioarele mai comod dar nu reuşesc decât să mi le contorsionez şi mai rău. Rămân aşa. Mi-e teamă că dacă insist mi se va accelera respiraţia, mă voi încălzi şi mă voi înroşi la faţă. Un strop de transpiraţie îmi traversează spatele. Îmi sprijin coatele pe măsuţa rotundă şi-aproape o răstorn. Mă retrag suprins. Îmi aşez mâinile în poale, bat puţin darabana deasupra genunchilor, apoi mă opresc şi ascult atent: nimic. Mă las un pic pe spate, îmi ridic mâinile deasupra capului şi mă întind până simt că mi se rupe umărul drept. Mă aplec spre dreapta şi mă oglindesc în vitrina plină cu pahare de Boemia şi bibelouri prăfuite.
– O cafea?
Tresar ca din vis.
– Vă rog!
În câteva minute simt o aromă de cafea proastă. Trebuia să refuz. La ce mă aşteptam? Sunt un prost fără leac. Nici nu mai ţin minte de când şi de câte ori mi-am propus să resping propunerile suspecte sau pe cele proaste de-a dreptul. Simt deja pe limbă gustul acru de cafea ieftină şi parcă mai amară pe măsură ce pui zahăr în ea. Cum or bea-o, Dumnezeule?! Mă enervez atât de rău că-mi simt sângele cum îmi pulsează în creier. Ar trebui să mă ridic şi să plec chiar acum, aşa, fără să salut. Să plec. În fond, ce caut aici? Trebuia să fiu în altă parte. Transpir îngrozitor, trebuie că am o problemă cu rinichii. Îmi lărgesc puţin gulerul cămăşii. Trag adânc aer în piept. Praful fin care pluteşte argintiu prin raza de soare mi se adună parcă tot în plămâni. Tuşesc violent şi repetat până simt că-mi crapă capul. Mă opresc sufocat pe jumătate, trebuie s-o fac, altfel am să vomit. Mă adun cu greu, sunt ameţit ca după câţiva pumni zdraveni în figură. Aş bea un pahar cu apă dar nu îndrăznesc să cer. Ruşinea mea stupidă, asta e. M-am născut cu genul ăsta de inhibiţie păcătoasă împotriva căreia am renunţat să lupt. Îmi întorc privirea de la nenorocita aia de rază. Când o fi fost aerisit aici ultima oară? Geamurile sunt vechi, cu cercevele scorojite. Ce-ar fi să deschid un geam? Mai bine rămân pe scaun, nu e treaba mea. Simt că mă cuprinde oboseala. Cafeaua asta chiar nu se mai face? Mă frec indelung la ochi, cu pumnii strânşi, până ce simt că spaţiul a dispărut din jurul meu. Deschid repede ochii de teamă să nu cad de pe scaun. Din bucătărie se aude apa curgând la robinet. M-aş duce să văd ce se întâmplă dar îmi este jenă.
– Să nu se răcească! încerc o glumă de complezenţă
– Vorbiţi despre cafea?
– Da!
– Dar v-am adus-o. E pe masă, în faţa dumneavoastră.
Privesc uluit în jos fără să pricep nimic. Cafeaua asta a apărut aici ca prin minune. Trebuie s-o fi adus când mă frecam la ochi ca prostul. Ce ruşine. E o ceaşcă micuţă. Apuc toarta fragilă cu grijă şi-mi apropii buzele de marginea ei. Ciudat, e fierbinte. Cum n-oi fi văzut-o? Cafeaua este exact cum mă aşteptam, acră, cu un gust care mă face să mă simt cel mai nefericit om din lume. O beau cu gândul că sunt cel mai tâmpit om care s-a născut vreodată.
– Mai doriţi zahăr la cafea?
– Mmnu, mint politicos. E foarte bună aşa, foarte reuşită. Exact pe gustul meu.
Tonul vocii mă trădează cu siguranţă. Nu era mai bine să tac? Sau să spun că aş mai vrea o linguriţă de zahăr? Ceaşca are o mică ciobitură pe margine. O ating cu buzele şi senzaţia de zgârietură uşoară mă înviorează. Am şi uitat de când stau aici. Trebuie să mă ridic şi să plec. Îmi mişc picioarele şi simt junghiuri groaznice şerpuindu-mi prin muşchi. Ce amorţeală oribilă. Mai stau un pic să-mi treacă şi-apoi mă ridic şi plec. Doar un pic, gata, nu are sens statul aici, pe scaunul ăsta, în camera asta. Trebuie să plec. Transpiraţia mi s-a făcut şiroaie pe spate. Camera parcă s-a micşorat de când stau aici. Nici nu-mi amintesc pentru ce venisem. Sorb încă o gura din cafeaua care s-a răcit. Acum e atât de acră şi proastă că-mi vine să trântesc ceaşca de perete. Mă abţin, fireşte. Nu e vina nimănui, doar a mea. În loc să se mai atenueze, amorţeala s-a intensificat. Cred că am ceva probleme cu circulaţia periferică, probabil din cauza lipsei de mişcare. Cât o fi ceasul? Ciudat, nu e nici unul prin cameră. Profit de liniştea apăsătoare şi ascult atent: nici un ticăit. Ce casă mai e şi asta? Din bucătărie nu se mai aude nimic. De ce am venit aici?