În sufrageria mică şi încărcată e atât de linişte că mă aud respirând. Încerc să-mi aşez picioarele mai comod dar nu reuşesc decât să mi le contorsionez şi mai rău. Rămân aşa. Mi-e teamă că dacă insist mi se va accelera respiraţia, mă voi încălzi şi mă voi înroşi la faţă. Un strop de transpiraţie îmi traversează spatele. Îmi sprijin coatele pe măsuţa rotundă şi-aproape o răstorn. Mă retrag suprins. Îmi aşez mâinile în poale, bat puţin darabana deasupra genunchilor, apoi mă opresc şi ascult atent: nimic. Mă las un pic pe spate, îmi ridic mâinile deasupra capului şi mă întind până simt că mi se rupe umărul drept. Mă aplec spre dreapta şi mă oglindesc în vitrina plină cu pahare de Boemia şi bibelouri prăfuite.
– O cafea?
Tresar ca din vis.
– Vă rog!
În câteva minute simt o aromă de cafea proastă. Trebuia să refuz. La ce mă aşteptam? Sunt un prost fără leac. Nici nu mai ţin minte de când şi de câte ori mi-am propus să resping propunerile suspecte sau pe cele proaste de-a dreptul. Simt deja pe limbă gustul acru de cafea ieftină şi parcă mai amară pe măsură ce pui zahăr în ea. Cum or bea-o, Dumnezeule?! Mă enervez atât de rău că-mi simt sângele cum îmi pulsează în creier. Ar trebui să mă ridic şi să plec chiar acum, aşa, fără să salut. Să plec. În fond, ce caut aici? Trebuia să fiu în altă parte. Transpir îngrozitor, trebuie că am o problemă cu rinichii. Îmi lărgesc puţin gulerul cămăşii. Trag adânc aer în piept. Praful fin care pluteşte argintiu prin raza de soare mi se adună parcă tot în plămâni. Tuşesc violent şi repetat până simt că-mi crapă capul. Mă opresc sufocat pe jumătate, trebuie s-o fac, altfel am să vomit. Mă adun cu greu, sunt ameţit ca după câţiva pumni zdraveni în figură. Aş bea un pahar cu apă dar nu îndrăznesc să cer. Ruşinea mea stupidă, asta e. M-am născut cu genul ăsta de inhibiţie păcătoasă împotriva căreia am renunţat să lupt. Îmi întorc privirea de la nenorocita aia de rază. Când o fi fost aerisit aici ultima oară? Geamurile sunt vechi, cu cercevele scorojite. Ce-ar fi să deschid un geam? Mai bine rămân pe scaun, nu e treaba mea. Simt că mă cuprinde oboseala. Cafeaua asta chiar nu se mai face? Mă frec indelung la ochi, cu pumnii strânşi, până ce simt că spaţiul a dispărut din jurul meu. Deschid repede ochii de teamă să nu cad de pe scaun. Din bucătărie se aude apa curgând la robinet. M-aş duce să văd ce se întâmplă dar îmi este jenă.
– Să nu se răcească! încerc o glumă de complezenţă
– Vorbiţi despre cafea?
– Da!
– Dar v-am adus-o. E pe masă, în faţa dumneavoastră.
Privesc uluit în jos fără să pricep nimic. Cafeaua asta a apărut aici ca prin minune. Trebuie s-o fi adus când mă frecam la ochi ca prostul. Ce ruşine. E o ceaşcă micuţă. Apuc toarta fragilă cu grijă şi-mi apropii buzele de marginea ei. Ciudat, e fierbinte. Cum n-oi fi văzut-o? Cafeaua este exact cum mă aşteptam, acră, cu un gust care mă face să mă simt cel mai nefericit om din lume. O beau cu gândul că sunt cel mai tâmpit om care s-a născut vreodată.
– Mai doriţi zahăr la cafea?
– Mmnu, mint politicos. E foarte bună aşa, foarte reuşită. Exact pe gustul meu.
Tonul vocii mă trădează cu siguranţă. Nu era mai bine să tac? Sau să spun că aş mai vrea o linguriţă de zahăr? Ceaşca are o mică ciobitură pe margine. O ating cu buzele şi senzaţia de zgârietură uşoară mă înviorează. Am şi uitat de când stau aici. Trebuie să mă ridic şi să plec. Îmi mişc picioarele şi simt junghiuri groaznice şerpuindu-mi prin muşchi. Ce amorţeală oribilă. Mai stau un pic să-mi treacă şi-apoi mă ridic şi plec. Doar un pic, gata, nu are sens statul aici, pe scaunul ăsta, în camera asta. Trebuie să plec. Transpiraţia mi s-a făcut şiroaie pe spate. Camera parcă s-a micşorat de când stau aici. Nici nu-mi amintesc pentru ce venisem. Sorb încă o gura din cafeaua care s-a răcit. Acum e atât de acră şi proastă că-mi vine să trântesc ceaşca de perete. Mă abţin, fireşte. Nu e vina nimănui, doar a mea. În loc să se mai atenueze, amorţeala s-a intensificat. Cred că am ceva probleme cu circulaţia periferică, probabil din cauza lipsei de mişcare. Cât o fi ceasul? Ciudat, nu e nici unul prin cameră. Profit de liniştea apăsătoare şi ascult atent: nici un ticăit. Ce casă mai e şi asta? Din bucătărie nu se mai aude nimic. De ce am venit aici?

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Mă iubeşte. Mă urăşte

Editura Curtea Veche a tipărit O femeie de Peter Esterhazy şi bine a făcut. În felul ei minimal şi modest, cartea ungurului Esterhazy este o declaraţie de dragoste făcută cu farmec şi competenţă femeii, indiferent de chipul pe care îl îmbracă feminitatea. Deşi titlul ar putea sugera că autorul îşi îndreaptă atenţia în modul moralităţii clasice spre o singură persoană, ei bine, nu: există nouăzeci şi şapte de capitole, unele mai lungi şi altele mai restrânse, fiecare din ele reprezentând o schiţă de portret, uneori seducător, al unei femei. Primul capitol este un rezumat fulgurant al întregului volum: Există o femeie. Mă iubeşte. Dacă stau să mă gândesc bine, această scurtă frază ar putea fi şi rezumatul unei vieţi de bărbat. Toate celelalte capitole se mişcă pe schema aceleiaşi dialectici, cu nuanţe nesemnificative de genul: Există o femeie./ Mă iubeşte./ Nu mă iubeşte./ O iubesc./ Mă urăşte. Portretele lui Esterhazy sunt fermecătoare şi ironice. Una din femei îl iubeşte dar, sărman îndrăgostit, trebuie să-şi aştepte rândul. O alta îi găteşte cel mai bun gulaş, atât de bun încât chestia asta i-o evocă pe maică-sa, detaliu drăguţ şi sentimental dacă la mijloc n-ar fi vorba de femeia iubită. Lângă o alta, spune autorul, ”mă simt de parcă aş sta într-o staţie de autobuz…” iar o altă iubită are laba piciorului atât de rece încât, în afară de faptul că îi este groază să o atingă, răceala cu pricina îi aminteşte totuşi şi ceva bun, anume răceala frigiderului, asociată cu plăcerea mâncatului. În sfârşit, deşi critica i-a numit volumul „ o enciclopedie erotică”, l-aş plasa mai degrabă la capitolul comedie neagră minoră, cu ambiţii pe măsură.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

„Jurnal” de Palahniuk

Aş fi preferat ca Palahniuk să nu scrie cartea asta. „Jurnalul” tipărit de Polirom este jenant şi, în cel mai bun caz, poate fi considerat o caricatură a romanelor anterioare ale autorului „Bântuiţilor”. Trama volumului e slabă, la limita de jos a scârbei şi indolenţei, personajele sunt complet necredibile iar obişnuitul nerv al autorului nu mai este aici decât o autopastişă cam de calitatea a treia. Nici măcar clasicele de-acum repetiţii aproape ritualice care electrizau lectorul în alte volume nu mai au decât un vag efect enervant, aproape că-ţi vine să te aperi de ele cu mâna ca de insecte. Singurele momente în care textul străluceşte se petrec atunci când Palahniuk îşi înfige colţii într-o realitate anapoda şi lipsită de orizont. Talentul lui critic îl ajută să construiască în câteva fraze portretul unei lumi descompuse în care până şi Apocalipsa pare să fi trecut neobservată. Din păcate, sclipirile astea sunt prea puţine şi prea palide ca să poată salva un roman atât de nefericit. Iar povestea, ei bine, povestea în sine e mai degrabă gândită pentru adolescenţi rămaşi blocaţi în anacronismul unei inexplicabile pasiuni pentru vreun serial de desene animate. O pictoriţă reîncarnată care, la fiecare o sută de ani e recrutată, fără voia ei, de un locuitor al unei insuliţe pe care artista va trebui s-o salveze de la faliment cu talentul ei incredibil. Misty Tracy Wilmot, reîncarnarea Maurei Kincaid, la rândul ei avatar al Constancei Burton, trece printr-o serie de întâmplari halucinante din care nu pricepe decât că nu pricepe nimic. Ca simplu lector, însă, ai avantajul că poţi înţelege un lucru foarte simplu: cartea e proastă.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Hazardul

Ştiu că poate părea exagerat ce spun, dar: întâmplarea nu joacă nici un rol în viaţa mea. Totul se desfăşoară pe direcţii şi planuri bine gândite. Hazardul este categoria întâmplărilor minore. Nu fac un pas, nu deschid gura, nu mişc un deget fără un studiu detaliat al implicaţiilor gestului meu.

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Economia Germaniei a intrat în recesiune

Azi, la birou, am ascultat fără să vreau discuţia dintre doi colegi mai citiţi care vorbeau despre criza financiară şi economică din lume. Ziceau că economia Germaniei suferă pentru că i-au scăzut exporturile, mai ales cele de maşini. Tot colegii aştia doi spuneau că gata, s-au dus pe apa sâmbetei liberalismul şi capitalismul şi că de-acum ne aşteaptă o lungă şi probabil fericită perioadă de economie socializantă, de stânga.
Pe mine discuţia m-a depăşit, fireşte. M-a făcut însă curios. Am căutat cu motorul Google nişte informaţii pertinente şi iată ce am găsit: zice numitul Traian Ungureanu că această criză provine exact din măsurile stângiste ale guvernului SUA care a găsit de cuviinţă să acorde împrumuturi bancare multor persoane care în mod evident nu aveau cum să le returneze. Acţiunea asta s-a făcut în numele echităţii sociale, probabil unul din cei mai puternici vectori ai utopiei socialiste.
Mai departe, la fel de interesant, acelaşi Traian Ungureanu observă că economiile unor state care păreau să fie o alternativă viabilă la capitalism, Rusia şi China, adică, s-au prăbuşit imediat ce n-au mai fost alimentate de consumul statelor vestice bazate pe economii liberale, de dreapta, capitaliste.
Criza economică nu e deci copilul nedorit al liberalismului capitalist ci rezultatul nenorocit al utopiei socialiste care le provoacă mâncărimi în fundul ideologic multor păcălici cu influenţă, iată, în deciziile mondiale.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Balm in Gilead by Rahsaan Roland Kirk

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Farsa lui Ethan şi Joel

Când vezi comediile fraţilor Coen nu-ţi prea vine să râzi. O poţi face, e adevărat, pe momente şi porţiuni strict delimitate. În ansamblu, însă, îţi cam îngheaţă zâmbetul pe faţă. Sub stratul de haz nebun se ascunde chestionarea gravă a originii răului. În Fargo, de exemplu, (anti) eroii sunt un vânzător de maşini şi doi infractori angajaţi de vânzătorul însuşi pentru a-i răpi nevasta. Lăcomia angajatorului care încearcă să-şi şantajeze astfel socrul, prostia inimaginabilă a răpitorilor, incapacitatea lor de a-şi adecva acţiunile, iată sursa morală a răului care se ascunde sub chipurile cele mai comune. În No country for old men situaţia e ceva mai limpede: acolo răul este personificat, memorabil aş zice, de personajul Anton Chigurh interpretat de Javier Bardem. Răul nu mai provine dintr-un concurs de împrejurări ori din defecte de caracter, el are chip şi este indestructibil. Nimic şi nimeni nu-i poate sta înainte, acţiunile lui distructive au amploarea, răceala şi, aproape, inocenţa fatumului. În ultimul lor film, Ethan şi Joel Coen revin la reţeta din Fargo: Răul este dispersat, el provine dintr-o aglomerare a defectelor omeneşti aduse laolaltă de un soi de hazard nebun. Prostia, lăcomia, zgârcenia, paranoia, adulterul, toate sunt ingredientele unei farse care te face să râzi cu atât mai mult cu cât te recunoşti mai puţin în ea. Reţeta râsului în comediile fraţilor Coen e deci simplă şi se bazează pe iluzia spectatorului că el este altfel.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized