Una şi bună ştiu: poezia este despre moarte şi proza este despre iad. Ce nu se încadrează în aceste categorii e păcăleală, apă de ploaie, vrajă ieftină.
Comentarii recente
silvienoire la … clouseau la … silvienoire la … Pendulul lui Foucaul… la Economia Germaniei a intrat în… clouseau la Hazardul Flickr Photos
Inspectorul's Blog 
nu-i chiar asa. exista si abisuri luminate. iar despre ele e tare greu de scris. asa ca inspectorul sa mai rumege putin inainte de a scoate pe gura ceva.
stii, initial scrisesem ceva nerumegat ca raspuns.
crezi ca ti-ai putea exemplifica teoria cu vreun exemplu?
minia-i destul de fireasca, inspectore. ar fi trebuit sa folosesc eufemisme.
e reductionist sa directionezi tematic poezia strict catre moarte (mai e si iubirea, o tema la fel de tare si acuta, la fel de frisonanta) si proza catre iad. pentru ca in ultimul caz, nici raiul nu e de lepadat, e la fel de complicat. iar despre purgatoriu, nu mai spun, e cumplit de amestecat si ambiguu.
a reduce astfel tematic genurile literare inseamna a avea o perspectiva schizoida asupra scrisului si literaturii. e preferabil stilul nebun (asta, da!), dar nu o teorie limitativa. fiindca literatura cu granite tematice si botnita, hmmm, nu are niciun rost.
ei, acu te rog sa ma crezi ca nu intentionam sa trasez „teorii limitative” si nici sa reduc tematic genurile literare :)).
sesizam doar ca pentru mine ca cele mai tari pagini sunt cele care trateaza subiectele amintite fara ca asta sa se petreaca neaparat la modul evident: poti descrie iadul vorbind despre un cartier de blocuri comuniste, de exemplu, in timp ce nu sufli o vorbulita despre vreo chestiune metafizica.
ma rog. apropo de rumegat, o iau ca pe un gest de eleganta feminina.
uite, ca proba de generozitate, poti scrie o poezie despre eternul amor. sau despre ce vrei tu.
andraxena = cea care nu stie de barbat?!
ei, daca nu au existat intentii teoretice, atunci retrag comentariul meu. eu pricepusem ca exista o miza macar relativ conceptuala in chestiunea moarte-iad, ca teme tari, de aici polemica iscata. apoi nu se prea potrivea teoria cu pricina nici cu poezia afisata care era oarecum lesinata (suav-patetica pe alocuri, chiar daca valabila tot pe alocuri).
in ce priveste explicatia onomastica, am incasat bobirnacul, chiar daca lucrurile nu stau asa.
mostra? eu nu scriu poezii, dar daca ar fi sa scriu probabil ca as pune pe hirtie ceva de genul
„singuratate ca o carne goala pe un pat tacut
o mantie sumbra port pe umeri
cintarind cit trecutul cu unghiile smulse
in spatele tau stau cu picioarele pe virfuri
scaldata in singele diminetii”
adevarul este ca oricum as da-o poezelele tot lesinate imi ies. cred ca e un fel de a-mi compensa viata lipsita de sentimente pe care mi-o impune slujba de inspector.
pe de alta parte mi-e greu sa rumeg(!) genul asta de metafora raschirata, rupta aproape din firescul comunicarii, pe care o practica poezia visceralo- sangerie a contemporanilor.
fair enough la nivel de rumegat si nerumegat (nu e cazul, totusi, ca un inspector sa se sifoneze – ar fi mai bine sa isi aranjeze legitimatia de serviciu si sa isi scoata carnetelul de notite).
poezia viscerala are viata, pe cind cealalta e cam moarta.
cit despre raschirari, raschirate sint gindurile mai degraba decit cuvintele.
firescul comunicarii e astazi o utopie (vezi lumea bramburita a bloggurilor), drept care sa nu vorbim de funie in casa spinzuratului.
credeam, insa, ca merita sa discutam despre poezie. unii zic ca doar ea ar mai putea salva ceva pe lumea asta.
ca sa-ti pastrez imaginea: poezia viscerala are viata cam cat un mort varuit la serviciile de specialitate ca sa arate bine.
poezia care ar (mai) salva lumea n-are nimic in comun cu poeziile publicate ici si colea, simple scremete autoamoroase.
in carnetelul meu universal de la scoala de subofiteri mi-am notat odata etimologia cuvantului „poezie”. nu mai stiu exact care era sensul dar imi amintesc atunci ca m-am gandit la salvarea lumii ca la o noua Facere.
atunci facere sa fie. asta-i singurul punct unde sintem de acord.
chestia cu mortul varuit a fost simpatica (de mirare pentru un inspector cu morga fandosita ca a putut sa emita asa ceva). chestia cu scremetele autoamoroase e hilara si injusta, dar pasabila totusi. noroc cu inspectorii astia vag pitbullici, in ciuda scrobelii lor antediluviene…
am senzatia ca inspectorul nostru invidiaza de moarte poezia viscerala, fiindca el, saracul, nu are curajul sa o scrie. daca ma insel, asupra mea sa cada drobul de sare!
domnisoara andraxena, avem in comun mai multe decat imi inchipuiam la prima intalnire. va apreciez suplimentar pentru gandirea politista de care dati dovada atunci cand identificati in spatele atitudinii mele estetice o motivatie cat se poate de profana – invidia (de moarte). exact asa gandesc si eu cand am de-a face cu o infractiune: caut motivul secret.
domnisorul inspector, atentie maxima – o rectificare necesara. in loc de „vag” pitbullic, voisem sa scriu „fals pitbullic”, dar a iesit ce a iesit dintr-un hiatus. cit despre gindirea mea politista, isi are radacini secrete in analele gindirii flower-power, asa se zvoneste. eu, insa, intre sacru si profan nu caut sa am o optiune clara – a propos de invidia poetica. secretomana nu sint, dar mi-ar placea sa fiu astfel, dincolo de lumea inspectorilor mustaciosi.
acum, insa, e timpul sa pun capat.
aprecierile mele pentru justa decizie!