Farsa lui Ethan şi Joel

Când vezi comediile fraţilor Coen nu-ţi prea vine să râzi. O poţi face, e adevărat, pe momente şi porţiuni strict delimitate. În ansamblu, însă, îţi cam îngheaţă zâmbetul pe faţă. Sub stratul de haz nebun se ascunde chestionarea gravă a originii răului. În Fargo, de exemplu, (anti) eroii sunt un vânzător de maşini şi doi infractori angajaţi de vânzătorul însuşi pentru a-i răpi nevasta. Lăcomia angajatorului care încearcă să-şi şantajeze astfel socrul, prostia inimaginabilă a răpitorilor, incapacitatea lor de a-şi adecva acţiunile, iată sursa morală a răului care se ascunde sub chipurile cele mai comune. În No country for old men situaţia e ceva mai limpede: acolo răul este personificat, memorabil aş zice, de personajul Anton Chigurh interpretat de Javier Bardem. Răul nu mai provine dintr-un concurs de împrejurări ori din defecte de caracter, el are chip şi este indestructibil. Nimic şi nimeni nu-i poate sta înainte, acţiunile lui distructive au amploarea, răceala şi, aproape, inocenţa fatumului. În ultimul lor film, Ethan şi Joel Coen revin la reţeta din Fargo: Răul este dispersat, el provine dintr-o aglomerare a defectelor omeneşti aduse laolaltă de un soi de hazard nebun. Prostia, lăcomia, zgârcenia, paranoia, adulterul, toate sunt ingredientele unei farse care te face să râzi cu atât mai mult cu cât te recunoşti mai puţin în ea. Reţeta râsului în comediile fraţilor Coen e deci simplă şi se bazează pe iluzia spectatorului că el este altfel.